Timp de secole, Valea celor Adormiți a visat sub lumina rece a stelelor unui cer străin. Șoaptele astrelor, reci și tăioase, au sfâșiat atmosfera săracă a planetei cu sălbăticia particulelor de energie înaltă, până când au îndepărtat și ultimul atom din stratul protector. Apoi au început să muște fără milă din solul planetei și din carcasele celor adormiți, pe care le-au transformat într-un praf fin care a acoperit totul.
Cadavrele Celor Care Au Fost, măcinate fin, s-au răspândit astfel pe toată planeta, într-un strat gros, nivelând văi și canioane, înălțimi mai mici și mai domoale. Singuri, Munții Metalici din nordul îndepărtat și abisul mării ce odinioară era Oceanul Mamă din sud au rămas să vegheze asupra cimitirului în care se transformase viața ce cândva viermuia între limitele lor.
Treptat, treptat, planeta și-a epuizat energia căpătată în lunga vară fierbinte și a început să cadă înapoi către Soarele ei.
Nevăzute și nebănuite, forțe latente lucrau în subteran, acumulând putere pentru a reporni încă o dată ciclul vieții. Rotație după rotație, Valea celor Adormiți a îndurat privirea severă a astrelor reci și suflul tăios al vântului de particule cu energie înaltă. Amintirea Celor Care Au Fost a protejat semințele vieții, îngropate adânc, captând energia sălbatică a vântului cosmic și pregătindu-se pentru momentul când planeta se va fi apropiat suficient de soarele ei. Atomii din structurile complexe s-au transformat în izotopi instabili, modificând radical structurile din care făceau parte, iar acestea, pierzând în volum și câștigând în greutate, s-au scufundat lent către solul neatins de privirea stelelor.
Rotație după rotație, cadavrele energizate ale Celor Care Au fost s-au acumulat, formând o pătură subțire, instabilă energetic, între stratul încă gros al amintirii Celor Care Au Fost și solul planetei în care dormeau, adânc îngropate, semințele vieții. Cu răbdarea celor lipsiți de rațiune, planeta a acumulat suficientă energie pentru Primăvara care urma.
Rotație după rotație, umbrele Munților Metalici s-au conturat tot mai puternic și tot mai lungi, iar Soarele a încălzit stratul superficial de praf, adăugând energie unui sistem aflat în pragul colapsului.
Apoi, într-o zi, pentru că rotația planetei avea deja nuanța zilei și nopții, un foton care-și începuse călătoria în coroana mistuitoare a Soarelui s-a reflectat de pereții Munților Metalici și a lovit adânc în Câmpia celor Adormiți, în stratul instabil energetic, acolo unde umbra era încă stăpână. Exuberanța lui s-a transmis unui singur atom, energizându-l dincolo de limita stabilității izotopului pe care-l formase privirea rece a stelelor. Privit din afară, acolo unde fotonul a lovit s-a produs o mică scânteie atomică, care a îndepărtat stratul de praf protector de la suprafață. Energia exploziei s-a absorbit în mare parte în stratul superior de praf, care s-a disociat în atomi elementari.
Ici și colo, pe tot cuprinsul Câmpiei celor Adormiți, au început să apară mici scânteieri atomice, iar când Soarele a alungat umbra Munților Metalici, scânteierile s-au transformat brusc într-un joc de artificii care s-a intensificat într-un infern de microexplozii atomice, domolite de stratul de praf. Curând, fuioare de gaz și praf au început să se formeze, acoperind câmpia cu o ceață densă, sub care scânteiau focurile atomice.
Din cadavrele Celor Care Au Fost, planeta și-a regenerat o atmosferă și, după câteva rotații, un cer neasemuit de albastru, vârstat de nori alb-verzui, a început să atenueze lumina din ce în ce mai puternică a Soarelui. A plouat timp de multe zile și nopți și, pe măsură ce focurile atomice au ars, eliberând atmosfera și apa Oceanului Mamă, șuvoaiele de Lichid al Vieții au spălat solul din Câmpie, ducându-l în adâncurile Oceanului Mamă. În creuzetul acesteia, elementele s-au amestecat din nou, urcând din adâncuri în înaltul cerului și coborând din nou sub formă de elemente complexe, pre-biotice, pe tot cuprinsul planetei.
Când focurile atomice și fierberea Oceanului Mamă s-au liniștit, în Câmpia Celor Care Vor Fi au început să apară, timid, primii lăstari ai copacului Ginkia.
Alimentați de energia lăsată în urmă de focurile atomice, lăstarii, negri la început, blindați de solzi plini de metale grele care protejau firava materie organică de sălbăticia radiațiilor remanente, au pornit să crească tot mai sus. Trunchiul li s-a îngroșat, coaja roșie a început să apară de sub solzii antiradiație și într-o zi, când atmosfera s-a limpezit, Ginkia s-a umplut de flori mari, galbene, având în mijloc formațiuni celulare diferențiate, albe sau galbene. Florile s-au încărcat energetic diferit, cele albe au sărăcit în sarcini electrice, în timp ce cele galbene au produs mult mai mult decât aveau nevoie. Foarte curând, canale de energie s-au deschis între flori de potențial diferit, ajutate și de compoziția particulară a atmosferei, bogată în gaze rare, canale prin care materialul biologic de la florile galbene a ajuns la florile albe din același copac sau din alți copaci.
Ginkia a produs fructe de un roz închis, uniform, precum un sac uterin. Din ele, unele mai devreme, altele mai târziu, au început să apară Cei Care Vor Fi. Primii au fost fluturii și, pentru o perioadă scurtă în viața copacilor Ginkia, Câmpia Celor Care S-Au Întors s-a umplut de culoare și mișcare. Au urmat tot soiul de creaturi, zburătoare sau nu, târâtoare sau cu picioroange mari, destinate smârcurilor.
Câmpia Celor Care S-Au Întors a început să freamăte de viață, chiar dacă locuitorii săi nu mai semănau cu cei care o ocupasera cu un ciclu în urmă, căci mutațiile genetice generate de focurile atomice schimbaseră codul genetic păstrat de arborii Ginkia. Unele creaturi aveau să moară repede, altele aveau să prospere. Singur Ginkia rămânea neschimbat, păstrându-și esența și codul genetic adânc îngropate în sol, departe de focurile primăverii.
Peste vară, Ginkia a renunțat la flori și le-a înlocuit cu frunze mari, cerate, verzi-albăstrui, oferind adăpost creaturilor mai fragile.
Rolul lui nu s-a terminat; dar despre asta, într-o poveste viitoare.
About Post Author
