Photo by Frank Eiffert
Venus, cel mai strălucitor astru de pe cerul nopții după Lună, își trage numele de la zeița romană a frumuseții și a dragostei. Lumina sa este atât de puternică încât, în nopțile fără Lună, poate să arunce umbre singură, iar câteodată poate fi observată cu ochiul liber în plină zi. Tot de la romani provine și numele pe care strămoșii noștri l-au dat planetei: Luceafărul.
Luceafărul de dimineață sau Luceafărul de seară, numele își are rădăcina în latinul Lucifer. Departe însă de conotația negativă pe care a primit-o în religia creștină, Lucifer sau Satana fiind îngerul căzut, izgonit din cer:
„Această asociere a lui Lucifer cu cea a unui înger căzut vine dintr-o interpretare particulară a unui pasaj din Biblie (Isaia 14:3-20), care vorbește despre cineva care primește numele „steaua zilei“ sau „steaua dimineții“ (în latină, Lucifer) care semnifică un om căzut din Rai. Același cuvânt latin este folosit cu sensul de stea în Petru 1:19 și oriunde altundeva, fără legătură cu Satana. Totuși, în multe scrieri, mai târzii decât cele ale Bibliei, cuvântul latin a fost folosit ca un nume care îl desemnează pe Satana, astăzi termenul adoptând aproape exclusiv această semnificație.“
Inanna în Mesopotamia, zeiță a dragostei, frumuseții, sexului, războiului, justiției și politicii, Ishtar, conducătoare a zeilor, mai târziu la akadieni, babilonieni și asirieni, Kileken sau Băiatul Orfan la masai, Barnumbirr, ghid al primilor oameni veniți în Australia, la aborigenii Yolngu sau steaua strălucitoare a dimineții, în cinstea căreia se desfășura un ritual macabru de sacrificiu al unei tinere fete, la indienii nord-americani Pawnee, Venus este și a fost prezentă dintotdeauna în mitologie și în imaginația oamenilor.
Nu e deci de mirare că cea de-a doua planetă de la soare este o temă predilectă pentru speculațiile privind extratereștrii. Descoperirea atmosferei care înconjoară planeta și a faptului că are o masă asemănătoare Pământului a aprins imaginația scriitorilor încă din secolul al XIX-lea.
O călătorie la Venus a francezului Achille Eyraud descrie, încă din anul 1865, modul în care aventurierii călătoresc către planetă, într-o navă cu motor cu reacție. Metoda de transport este revoluționară pentru vremea aceea și poate chiar prima mențiune a unei rachete cu reacție în literatura de science fiction.
Voyage à Vénus, Achille Eyraud
Protagonistul aceste aventuri, Volfrang, „… era un tânăr înalt, al cărui ten palid contrasta puternic cu părul lung, care cădea ca o dantelă pe umerii săi. Avea o față subțire, ascetică, lipsită de mobilitate, ochi mari și negri de o frumusețe aparte, pierduți într-o visare permanentă, în acea seară cu atât mai mult decât de obicei. Arăta ca un fumător de opiu sau hașiș, abia trezit din somnul extatic.“ El inventează un motor cu reacție, bazat pe o pompă de apă acționată cu ajutorul electromagneților și care expulzează apă sub presiune, generând astfel impulsul necesar pentru ca racheta să se miște în vidul cosmic dintre cele două planete. Explicația dată de Volfrang amicilor săi de pahar în berăria Schaffner (căci unde altundeva se pot întâlni tinerii mondeni ai acelei epoci) este surprinzător de logică și de ușor de înțeles de către profani, cu exemple din lumea reală și bazate pe mecanica clasică, motiv pentru care popularizarea științei a prins la publicul larg, spre deosebire de explicațiile din ziua de azi, care seamănă a magie (încercați să explicați unui profan ce este și cum funcționează quantum entanglement/legătura cuantică dintre două particule și cum ar putea duce asta la o metodă de comunicație instantanee, explicație imposibil de urmărit de către altcineva decât de specialiștii în fizica cuantică).
Logica lui Volfrang/Eyraud se fracturează în momentul în care încearcă să explice de ce nu-i trebuie o cantitate enormă de combustibil (apă): pur și simplu, rachetonautul Volfrang și-a proiectat motorul în așa fel încât apa expulzată să fie colectată la ieșire într-un bazin și re-pompată înapoi în rezervorul central de 4 m2 și 1 m înălțime (ha, principiul conservării momentului cinetic).
Dincolo de aceste inerente naivități tehnologice și științifice, Eyraud/Volfrang descoperă pe Venus o societate utopică, în care sexele sunt egale, iar câmpurile sunt lucrate de către roboți care-și iau energia de la soare, șosele sunt din metal, iar vehiculele care circulă pe aceste șosele sunt acționate de abur sau electricitate, orașele sunt compuse din case cu un singur nivel, înconjurate de verdeață, iar industriile (numeroase de altfel), lipsite de poluarea inerentă de pe Pământ, idei care la acea vreme erau cu siguranță de domeniul fantasticului. Cititorului atent i se dezvăluie printre rânduri visele și problemele societății franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea, căci ce altceva este literatura science fiction, dacă nu o oglindă a prezentului extrapolat într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat?
Un pic mai târziu, cam pe la 1899, pe meleaguri românești apare 4000 sau O Călătorie la Venus a entuziastului astronom amator și ziarist Victor Anestin. Dar despre asta într-un articol viitor.
About The Author
About Post Author
